• 22 Mar 2015
  • Raspunsuri: 0
  • Vizualizari: 77

Termenul de amputatie desemneaza actul chirurgical care este urmat de ablatia unui segment de membru prin sectiunea unui os inutilizabil pentru functie si nociv pentru existenta. Trebuie sa facem o distinctie intre amputatie si dezarticulatie care reprezinta o rezectie cu traversarea unei articulatii.

Desi este mutilanta, amputatie este considerate ca un gest de chirurgie reconstructive ce urmareste creearea unui organ functional in vederea protezarii, obiectiv final al amputatiei. Din acest motiv procedeele de amputatie moderne trebuie executate dupa posibilitati, in raport cu tipul cel mai perfectionat de proteza.

In practica chirurgicala sunt numeroase situatiile cand trebuie sa recurgem la actul amputatiei sau dezarticulatiei. In aceasta eventualitate trebuie apreciat cand sa amputam, ce tehnica de amputatie trebuie sa folosim ( clasica, osteomioplastica, cu focar deschis, etc.) si la ce nivel al membrului sa plasam sectiunea osoasa. Nivelul optim este acela in care bontul care rezulta sa prezinte cea mai buna valoare functionala printr-o protezare corecta ( cu proteze moderne) in scopul unei recuperari complete a bolnavului.

In prezent actul amputatiei nu trebuie considerat o interventie de extrema rapiditate pentru salvarea vietii bolnavului, ca pe vremea lui Larrei ( fara anestezie, fara reanimare). El a devenit o interventie minutioasa ( ex: amputatia osteomioplastica de gamba) la care trebuie sa fim preocupati mai intai de calitatea si de viitorul functional al bontului sau chiar o replantare de membru.

Un bont apt pentru proteze trebuie sa aiba o forma care sa permita adaptarea optima a mansonului protezei, asa cum cere o proteza cu sprijinul totalo de gamba sau de coapsa, o lungime suficienta pentru actionarea protezei, o functie buna a articulatiei, sau a articulatiilor supradiacente, o cicatrice supla cu tegumente de buna calitate, suficiente, care sa acopere o musculatura tonica si sa fie nedureros.

Amputatia ca simplu act de tehnica chirurgicala este efectuata si in serviciile de chirurgie generala fara ins a a fi selectionate procedeele de tehnica chirurgicala. Pentru acest motiv bonturile care rezulta sunt, in numeroase cazuri, vicioase: cu parti moi in exces sau in minus, ascutite, prea scurte, prea lungi, cu articulatia de deasupra blocata, cu miscari limitate, cu plaga insuficient cicatrizata sau ulcerata, cu procidente osoase,sau nevroame,sursa unor dureri suparatoare si de durata,cu alte cuvinte nematurizat si neprotezabil. In majoritatea lor aceste bonturi diforme, dureroase, cu cicatrici aderente, vicioase sau dureroase, necesita retusuri.

arm-amputation-types

Retusurile de bont presupun interventii limitate de excizie a zonelor ulcerate, sechestrectomii, extirpari de fistule, degajari si plastii tegumentare libere sau pediculate. Uneori este necesar, mai mult, de corectat printr-o reamputatie executa la un nivel superior, interventie care necesita experienta unui chirurg ortoped.

Amputatia poate fi:
a.congenitala – intrapartum – prin aplazie sau asa-zisa boala amniotica.
b.accidentala/ traumatica
c.chirurgicala/ operatorie .

Exista doua tipuri principale de amputatie: inchise si deschise.
Amputatiile inchise sunt cele executate intr-un singur timp, al carui scop este dea creea un bont la care poate fi aplicata protezarea imediata, pe masa de operatie, sau poate conduce eficace la o proteza definitive.
Amputatiile deschise sunt efectuate pentru a controla o infectie, suprafata plagii nefiind acoperita de piele ci lasata deschisa pentru drenaj, necesitand o sutura secundara.

leg-amputation-types

Folosirea protezelor conventionale in amputatiile membrului superior, asedea genereaza o scadere a mobilitatii membrului protezat. Aceste proteze nu indeplinesc intotdeauna cerintele legate de stabilitate, confort si functionalitate. Au fost raportate si alte probleme generate de mansonul protezelor: transpiratie excesiva si iritatii. Alte domenii care necesita imbunatatiri sunt gradul de mobilitate al mainii si bratului, mansonul protezelor si modul de fixare al protezelor. Metodele de fixare si mansoanele protezelor conventionale nu reusesc sa indeplineasca atat cerintele functionale, cat si pe cele estetice, care pot conpromite sever calitatea vietii. Cea mai performanta metoda de fixare a protezelor este ancorarea directa la nivel osos, fara a se mai folosi un manson la nivelul bontului de amputatie. Metoda se bazeaza pe principiul osseointegrarii, care a fost folosit in trecut, inca din 1965, pentru implanturile dentare si maxilo-faciale.

Conceptul osseointegrarii presupune un contact direct intre implant si tesutul osos, pentru o stabilitate cat mai buna a protezei. Scopul a fost de a proiecta metode şi componente pentru a permite diferite niveluri de amputare şi bonturi de amputatie care sa fie echipate cu proteze diferite, fara a fi nevoie de manson. Lipsa mansonului  este principala diferenta intre protezele conventionale si protezele fixate prin osseointegrare. Proteza ancorata osos  intotdeauna se potriveste, este corect si ferm atasata de catre implanturile de titan. Astfel sunt eliminate toate problemele generate de manson: transpiratii, iritatii, disconfort, instabilitate. Osseointegrarea la nivelul membrului superior este folosita pentru amputatii la nivelul policelui, transradiale si transhumerale.

Acest articol a fost scris de: Dr. Andrei Ioan Bogdan

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *